Romanul proletcultist Aisoltan din ţara aurului alb, publicat de Beri Kerbabayev la Moscova în 1950 şi tradus la Bucureşti în 1952, adresează frontal rolul comunismului nu doar în ruralitate, ci într-o cultură complet diferită, cum era cea din Turcmenistan, raportată la metropola Rusiei sovietice. Anume, sensul comunismului e ruperea de trecut şi răsturnarea modernizatoare a raportului om-natură: “apele nestatornice ale rîului Amu-Daria, pe care moşii şi strămoşii ei visau să le subjuge, vor fi acuma subjugate de oamenii sovietici”.

Această mentalitate a corespuns socialismului modernizator, bazat pe ideologia creşterii extensive (mai mult teren cultivat, mai multă industrie, mai mulţi muncitori). Dar în anii 1960 s-a dovedit că acest model economic nu asigura creşterea la infinit, ba mai mult, provoca dezechilibre intersectoriale şi distrugeri ecologice. Tot mai multe voci susţineau că e necesară o schimbare sistemică.

În 1972, la apogeul epocii de deschidere a socialismului real românesc, tînărul politician Ion Iliescu publica o carte despre o “nouă înţelegere a istoriei esteticii”, pentru care mergea “în aval”, în loc să se rupă de trecutul nesocialist. Iliescu pleda pentru regîndirea esteticii într-un cîmp extins, dincolo de istoria burgheză a artei şi teoriile despre frumos, urmărind formarea istorică a “conştiinţei estetice”. În acest sens, Iliescu examina izvoare de la Dosoftei, din sec. XVII, pînă în prima jumătate a sec. XIX. Pentru politicianul în plină ascensiune, prim- ecretar al Uniunii Tineretului Comunist, ales la 41 de ani să facă parte din delegaţia onducerii RSR în vizita din 1971 în China, cartea intitulată Geneza ideilor estetice în cultura românească nu era nimic mai puţin decît manifestul politic al unui potenţial lider. Ea încerca să dovedească atît o înţelegere profundă a “românităţii”, cît şi o anumită deschidere faţă de tradiţii. Implicit, discuţia neaşteptată despre “estetică” a unui politician sugera o schimbare a mentalităţii socialiste. Desigur, manifestul său se oprea la “orînduirea capitalistă din prima jumătate a sec. XIX”, avînd grijă să nu spună absolut nimic despre estetica vieţii în socialismul real însuşi.

Iliescu îşi publicase cartea la Timişoara, la un an după inundaţiile catastrofale din 1970, care au dus la accentul pus în perioada 1971-1975 pe îndiguirea principalelor rîuri interioare ale României. Iliescu, care studiase hidroenergetica la Moscova între 1950-1954 împreună cu Li Peng, viitorul ministru al apelor şi apoi prim-ministru al Chinei, a fost numit în 1979 în poziţia fără putere de președinte al Consiliului Național al Apelor pînă în 1984, cînd, după complotul eşuat împotriva lui Ceauşescu, e destituit şi din această funcţie. În 1981 însă, din poziţia de şef la ape, Ion Iliescu revenise cu un alt tip de manifest, de data aceasta mai direct.

Iliescu arăta în Apa - vector al dezvoltării economicosociale că cerinţele de apă ale ţării se ridicau la 20 de miliarde de metri cubi pe an în 1980, şi se prevedea o creştere la 35 în 1990 şi la 45 în 2000, în condiţiile în care din sursele interne se puteau asigura maxim 35 mlrd. m3/an. Citînd literatură ecologistă internaţională şi locală, Iliescu susţinea în 1981 nimic mai puţin decît necesitatea schimbării sistemice a întregii economii, pornind de la nucleul său, producţia. În acest sens, trebuie “promovate sisteme de producţie care să nu mai producă deşeuri neutilizabile sau nereintegrabile în natură; orice produs al activităţii umane să poate fi utilizabil, injectabil într-un alt circuit productiv, situat în aval”. Ecologia, susţinea Iliescu, devenea noua economie: adevărata “ştiinţă a gospodăririi”. În acest sens, Iliescu solicita “modificarea radicală a mentalităţilor”; abandonarea formulei “luptei omului cu natura” şi realizarea “unei veriabile alianţe a omului cu natura”, reîntorcîndu-se la tînărul Marx care definise societatea comunistă ca “desăvîrşirea uniţăţii esenţiale a omului cu natura”. Apele jucau rolul central în această transformare. Schimbarea sistemică avea deja un desfăşurător concret şi ar fi trebuit să fie introdusă prin Programul Naţional de amenajare integrală a bazinelor hidrografice, adoptat de Marea Adunare Naţională în 1976, prevăzut a fi implementat pe durata a cel puţin 30 de ani (pînă în 2006), avînd în vedere momentul prevăzut al vîrfului de consum din anul 1990. Instituţia ce propunea această schimbare devenise însă marginală, fiind golită de profesioniştii care întocmiseră cadastrul naţional al apelor; era izolată de celelate ramuri ale economiei naţionale, fără influenţă măcar în Comitetul Central al Planificării, şi era condusă de un fost viitor lider. După 1990, cînd I.I. a redevenit lider, avea să uite de regîndirea economiei pornind de la valoarea apelor, punînd, în loc, bazele unei noi orînduiri capitaliste. (OŢ)

Îți mai amintești prima carantină? Momentul când totul s-a oprit în loc și am văzut cu uimire și groază și speranță nașterea unei posibilități ca lumea să se schimbe, ca toată structura de putere care ne conduce într-un ritm tot mai accelerat către sfârșitul lumii să se prăbușească. Îți mai amintești de liniștea care s-a așternut pentru o clipă, după toate verile toride în care întotdeauna, undeva pe glob, cerurile se colorează în portocaliuri acide în timp ce pădurile ard, în care fiecare zi aduce la știri un nou motiv de tristețe? Pentru un scurt moment a părut că din toată teama și îngrijorarea și durerea pandemiei ar putea apare posibilitatea unei noi paradigme. Foarte repede, acest moment de luciditate colectivă, s-a topit în „noul normal”, în care circulația capitalului și-a reluat cursul obișnuit, chiar dacă circulația celor care fug de război, de dezastrul climatic, de sărăcie a fost în continuare și într-un mod și mai eficient oprită. Totuși, își mai amintești momentul în care imensele depozite de petrol au fost umplute, în care prețul petrolului s-a prăbușit sub zero, în care părea iminent ca sondele să se închidă în lipsa cererii, îți amintești amestecul de speranță și jubilare când ai citit știrea aceasta? Apoi, mai târziu, știrea despre ziua în care am epuizat resursele de carbon pentru anul în curs, zi care, în 2020, a fost cu doar două săptămâni mai târziu decât în anul precedent. Într-un fel, acesta a fost finalul plat și mărunt al narațiunii despre schimbarea de paradigmă pe care ar fi putut să o declanșeze pandemia: planeta a câștigat două săptămâni.

Acesta este adevărul constant al sfârșitului lumii, că nu există o concluzie definitivă, că nu avem acces la o narațiune completă despre curaj și salvare, că speranța schimbării e mereu și mereu dezamăgită, că trăim constant într-o criză care se desfășoară foarte lent și foarte rapid, în termeni geologici și în intervalul unei veri.

Între timp, mașinăria eficientă a capitalismului și-a reluat cursul, mașinăria ale cărei rețele complexe de stocare, distribuție și transportal bunurilor în spațiul global ne duc eficient și precis spre final. Termenul de „logistică”, inițial folosit în contextul războiului, și-a extins înțelesul asupra capitalului (nu că ar fi ceva surprinzător în relația dintre război și capital), aș putea să-ți vorbesc despre asta, am putea să vorbim despre contextul global ca despre un spectacol al logisticii, în care fluxurile circulației internaționale sunt coregrafiate pe fundalul unui continuu proces de desolidarizare între muncitoarele/muncitorii din diferitele sectoare ale lanțului de producție, astfel încât acestea/aceștia să se opună unele/unii altora pentru ca diferența dintre „centre” și „periferii” să poată fi pe deplin exploatată. Am putea să ne gândim la ceea ce se transportă, la tristețea obiectelor inutile care ne inundă existența. Am putea să ne lăsăm mintea să încerce să înțeleagă ceea ce presupune transportul animalelor vii, să atingem subiectul acesta ca pe-o rană, în toată intensitatea lui distopică.

Am putea vorbi despre perturbările în fluxul capitalului, despre cum accidentele fac vizibile adevărata natură a mașinăriei. Nitratul de amoniu, transportat in portul Beirut și stocat timp de șase ani în condiții improprii, în așteptarea catastrofei care urma să se întâmple, într-o țară care fusese devastată de război, care trecea prin pandemie. Viețile pierdute, cartierele distruse care au lăsat 300 000 de oameni fără adăpost, agravarea crizei Covid-19, depozitele de grâne care au ars. Nitratul de amoniu ajunsese în portul Beirut pe o navă care s-a defectat și astfel nu a mai putut părăsi portul. O parte din echipajul de la bordul navei (persoane de naționalitate ucraineană și rusă) nu a putut debarca din cauza restricțiilor privind imigrația, astfel fiind nevoiți să trăiască la bordul navei timp de un an. Nitratul de amoniu, care a fost într-un final îndepărtat de pe navă și stocat într-un depozit din Beirut, fusese comandat de o companie de explozibili africană și urma să fie folosit pentru minerit în Mozambic. Industriile care ne aduc sfârșitul lumii au cooperat și pentru acest dezastru.

Îți mai amintești imaginile din portul Midia, îți mai amintești de animalele care au agonizat acolo zile întregi, îți mai bântuie visele vocile lor? Mai târziu, în 2021, când un vas imens a eșuat și a blocat timp de șase zile Canalul Suez, 130.000 de animale vii de pe nave românești au fost și ele parte din criză, fără suficientă hrană și apă, pe vasele suprapopulate în drumul lor spre moarte. Așa au trăit ele sfârșitul lumii.

Te gândești des la sfârșitul lumii?