Viața noastră după sancțiuni, Ovidiu Țichindeleanu

2022 se apropie de sfârșit, iar sancțiunile împotriva Rusiei au devenit, fără îndoială, principala activitate de politică externă a UE, contrazicând primul principiu de politică externă declarat chiar de aceasta: menținerea păcii. Sub denumirea ridicolă de „Facilitatea europeană pentru pace” avem un instrument extrabugetar dedicat exclusiv sprijinirii operațiunilor militare, implicând toate instituțiile UE într-un traiect care nu are nici o legatură cu voința alegătorilor. Regimul de sancțiuni al UE împotriva Rusiei a fost unul dintre cele mai flagrante exemple de politică de război care nu are nici sens și nici șanse de succes, prin care UE a reușit să obțină contrariul a ceea ce și-a propus, diminuând Europa Occidentală nu numai în raport cu adversarul său, ci și în raport cu proprii aliați. În state semiperiferice „integrate” precum România, politica de sancțiuni este acceptată de către elitele guvernante ca pur și simplu oricare altă directivă, eurocentrismul lor însemnând ‘respectarea normelor UE’ cu obediență.

Noile instrucţiuni primite susțin că sancțiunile sunt ceea ce trebuie făcut împotriva dictatorilor nebuni și a regimurilor totalitare. Cu toate acestea, această nouă viziune „normală” intră în conflict cu perspectiva istorică potrivit căreia politica externă a sancțiunilor înseamnă a purta un război cu mijloace economice. Sancțiunile au fost modul occidental de a face politică externă cu ciomagul, într-un război de gradul întâi cu țările care îndrăznesc să își aleagă propria cale, propriul sistem economic și social; occidentul justifică astfel violența invocând corectitudinea.

Cel mai grăitor exemplu din trecut sunt sancțiunile impuse de SUA împotriva Cubei: introduse pentru prima dată în octombrie 1960, acum 62 de ani (!), acestea au interzis comerțul cu orice bunuri în afară de alimente și de ajutoarele umanitare. Pe hârtie, aceste măsuri au fost justificate prin dorința ca Cuba să devină mai democratică și să protejeze „libertățile civile” ale poporului cubanez - sancțiunile au venit însă la pachet cu invazia militară americană eșuată din Golful Porcilor și, de asemenea, cu cele 638 de tentative de asasinare a lui Fidel Castro, care au eșuat până în timpul administrației Clinton. Această abordare încăpățânat-punitivă nu a reușit să-i răstoarne nici pe liderii cubanezi, nici regimul politic. Mai mult, a fost primită cu rezistență în Cuba, care a făcut din această situație dificilă unul dintre cei mai durabili tropi culturali ale micii națiuni din Caraibe: „darul pentru improvizație” al poporului cubanez, care învață să se descurce și să se adapteze cu ceea ce are.

Deși România de azi se consideră departe de Cuba, din punct de vedere politic, cele două țări împărtășesc o istorie a pedepselor. Simpla acceptare a politicii externe de sancțiuni ca fiind noua normalitate împotriva comuniștilor totalitari ignoră faptul că România a fost ea însăși, timp de jumătate de secol, ținta unor sancțiuni similare, care au fost parte integrantă a războiului rece purtat de forțele americane împotriva fostului bloc socialist est-european. SUA au introdus în 1949 sancțiuni economice împotriva URSS, radicalizându-le în legea numită foarte adecvat Battle Act, din 1951; de atunci, SUA a rămas pe picior de război și a negociat doar excepții de la poziția lor belicoasă. 

Jumătate de secol mai târziu, după căderea blocului socialist Est-European și apoi a Uniunii Sovietice, foști oficiali din administrația Reagan și-au asumat meritul pentru aceste evenimente; și, deși numeroase studii (inclusiv cele ale unor economiști mainstream, precum Hufbauer, Schott, Elliott) au arătat că rolul sancțiunilor nu a fost decisiv, în sfera politică internă și în zona culturală a SUA persistă convingerea că sancțiunile „au funcționat” și că Reagan a învins „imperiul răului” prin „inteligență economică”.

Politica generală a sancțiunilor, care susținea războiul, a fost temperată de excepții introduse prin acorduri bilaterale. În cadrul blocului socialist, datorită politicii sale externe de relativă independență față de URSS, România s-a bucurat de astfel de excepții, ceea ce a făcut și economia românească mai dependentă de relațiile cu Occidentul. Astfel, încă din anii 1960, România avea de departe cele mai multe relații comerciale cu lumea capitalistă din toate țările COMECON (39% din totalul comerțului exterior, față de Polonia 28%, Ungaria 25%, Germania Democrată 21%, URSS 20%, Bulgaria 19%, Cehoslovacia 19%). Vizita președintelui american Nixon la București în 1968 a fost crucială în acest sens. Mai târziu, datorită opoziției sale explicite față de URSS și a poziției sale nealiniate sau „nonconformiste” în politica externă, România a fost de fapt prima țară din COMECON care a fost primită în FMI în 1972. În 1973, David Rockefeller a efectuat o vizită în România în calitate de reprezentant al sectorului bancar privat american. El s-a întâlnit cu Florea Dumitrescu, pe atunci director al Băncii Centrale a României, precum și cu mulți alți economiști; a vizitat mănăstirile din Bucovina și a fost foarte impresionat de perspicacitatea și ospitalitatea omologilor români. La întoarcere, el a publicat un articol în New York Times, în care avertiza că economiștii români vorbiseră deja în ultimul an cu 70 de bănci occidentale, dar care nu erau americane, și a concluzionat că SUA trebuie să intervină.

De cealaltă parte, economiștilor români li s-a părut că au întâlnit un „coleg”: un alt economist în slujba bunăstării poporului. Dar bancherul american era pur și simplu vârful de lance al forțelor capitaliste din ceea ce era de departe cea mai mare forță militară a lumii și cea mai mare economie a lumii, care avea acum oportunitatea de a pune presiune pe blocul socialist, în armonie cu politica sa curentă belicoasă. Deschiderea României nu a schimbat această poziție a SUA, dimpotrivă. SUA a văzut oportunitatea de a face o mișcare și trebuia să ia o decizie. România a primit clauza națiunii celei mai favorizate în 1975; cu toate acestea, reluarea acordurilor comerciale cu SUA a fost folosită ca un punct de intrare pentru creşterea datoriei externe, și a servit pentru a crește și mai mult presiunea asupra guvernului României și asupra restului blocului socialist. Astfel, până la sfârșitul anului 1981, România acumulase o datorie de 11 miliarde USD la băncile private occidentale. În 1981 și apoi din nou în 1982, FMI a acordat noi împrumuturi României, dar în condiții neoliberale dure, de reducere a cheltuielilor

guvernamentale și de creștere a prețurilor interne la alimente și gaze pentru a se „alinia” la piața externă. În consecință, o nouă politică radicală de austeritate a fost anunțată de Ceaușescu în decembrie 1982 și, din acel moment, întreaga structură economică a României a fost reorientată către prioritatea absolută a plății datoriei - creând, fără să vrea, o clasă locală de capitaliști, formată din directorii și contabilii șefi ai companiilor de comerț exterior și de export valutar, care au dobândit peste noapte puteri enorme, deoarece acumulările lor de valută erau la vârful colector al tuturor fluxurilor economiei locale, şi în acelaşi timp erau scoase de sub controlul politic.

Cu toate acestea, cu toată conformarea la plata datoriei, lucrurile nu s-au îmbunătățit pentru România: excepția a fost recuzată sub Reagan prin Decizia de Securitate Națională (Directiva 75) din 1983, care reintroducea sancțiuni pentru tot blocul socialist, iar apoi explicit pentru România în 1985, ca rezultat al lobby-ului republicanilor evanghelici. Mai mult, după 1989, în ciuda crizei economice profunde produse de schimbarea regimului, a întreruperii fluxurilor economice, a

desființării bruște a planificării centrale și a începerii imediate a marelui furt capitalist (toate acestea au contribuit la ceea ce Banca Mondială a numit „o reducere bruscă a exporturilor în monedă convertibilă”), deschiderea României a rămas fără ecou. România a primit clauza „națiunii celei mai favorizate” (MFN) abia în 1993. Cu toate acestea, după cum atestă martori precum fostul director al serviciului de informații externe al României, contextul general a rămas unul advers. Astfel, se pare că, în prima jumătate a deceniului 1990, SUA a continuat să trateze România ca pe o țară inamică; conform mărturiei acestui oficial de rang înalt, pentru a atenua această poziție belicoasă, s-a dus la ambasada SUA și a predat o listă cu toți spionii și lucrătorii români în serviciile de informații. Această recunoaștere postrevoluționară a „înfrângerii” a dat un nou sens Revoluției din 1989, aliniindu-se cu discursul multor lideri, consilieri și intelectuali români de după 1989, de diferite orientări politice, care vorbeau încontinuu despre „inferioritatea României”.

„Victoria” SUA a confirmat pe plan intern legitimitatea politicii de sancțiuni din ultima jumătate de secol și a justificat continuarea aceleiași direcții de politică externă. Astfel, viața noastră de după sancțiuni, cu toate elitele locale aliniate la acest nou sentiment de înfrângere și admirație față de puterile occidentale, nu a fost o tranziție de la întuneric la lumină. Primul ajutor bănesc primit de la Banca Mondială „propunea activități” de dezindustrializare a țării: închiderea unor mine și fabrici. Din ajutorul financiar de 129 de miliarde de dolari acordat de cartelul G7 între 1989-1992 țărilor din fostul bloc socialist, 85% a constat în credite de export, împrumuturi și reduceri de datorii, care practic au cumpărat întreaga piață financiară a fostului bloc socialist; doar un minuscul 10% a fost acordat pentru ajutoare nerambursabile menite să atenueze dezastrul economic și social creat de tranziție. Sărăcia în România a crescut brusc de la 6% din populație în 1987 la 39% în 1995 (conform estimărilor conservatoare ale aceleiași Bănci Mondiale); salariul real a scăzut până în 1997 la 58,6% din nivelul salariului real din 1989; în 1999, industria românească dezindustrializată producea la 40,8% din nivelurile din 1989; devalorizarea radicală a dus la distrugerea economiilor oamenilor si a solvenței multor companii: dacă în 1990 cursul valutar dintre leul românesc și dolarul american era de aprox. 1 la 15, în 1994 a scăzut la un nivel uimitor de 1:1773; reîndatorarea a explodat și ea: de la zero datorie externă anunțată în octombrie 1989, la aprox. 100 de miliarde de dolari în octombrie 2012 și la aproximativ 150 de miliarde de dolari în prezent. 

Contrar presupoziţiilor eurocentrice, sancțiunile nu au fost niciodată foarte departe, iar din experiența noastră, ele au făcut viața grea în primul rând pentru oamenii de rând: au înăsprit și au făcut mai arbitrară poziția administrației locale, și au contribuit la menținerea continuă a poziției războinice a hegemonului global, chiar și după admiterea „înfrângerii” locale. Viața noastră după sancțiuni a devenit de fapt mai grea. Sancțiunile au fost și au rămas o politică de război și, prin urmare, un instrument secundar de violență, al cărui eșec nu face decât să sporească probabilitatea ca hegemonul să folosească instrumente mai directe de violență.