Salutări de la Agigea - Bogdan Popa

Salutări de la Agigea e un film din 1984 care vrea să reînsufleţească modelul productivist care era de acum atacat. Filmul face lucrul acesta centrându-se pe un model în care studenţii*studentele trebuia să înveţe de la muncitori*muncitoare etica comunistă. Spre deosebire de înţelegerea de mai târziu a „voluntariatului”, în filmul acesta înţelegem că faptul de a te oferi voluntar să muncești la canal nu însemna să muncești pe gratis. Însemna să lucrezi în numele unei ideologii care revendica nu doar organizarea justă a resurselor economice, ci și activitatea revoluţionară. Să te oferi voluntar însemna că, pentru a deveni revoluţionar, trebuia să devii „brigadier”. De asemenea, să te oferi voluntar însemna să reimaginezi socialismul în faţa noilor ameninţări ideologice. De exemplu, Dan, tânărul regizor din film (jucat de Nae Caranfil) e capabil nu doar să se bucure de experienţa la canal, dar și să regândească cum poate să capteze cinematic atmosfera timpului său. În loc să lucreze cu așa-zise stereotipuri ideologice, ca acelea folosite în filmul Răsună valea (1949), Dan ne este înfăţișat ca fiind capabil să arate viaţa așa cum e, în complexitatea entuziasmului tineresc. Schimbarea de strategie a lui Dan revendică o nouă tehnică cinematică socialistă, care abandonează modelul depășit al trecutului stalinist. 

Ce face textul toxic este să caute să elimine un inconvenient istoric. Să vezi canalul absurd nu e, până la urmă, o afirmaţie eronată. Potrivit noilor reguli ale economiei de piaţă, un proiect socialist e absurd pentru că nu sporește prosperitatea bogaţilor. În sensul acesta e absurd să vrei ca muncitorii să trăiască mai bine într-un model social diferit. De asemenea, să declari canalul absurd arată că imaginaţia marxiștilor*marxistelor sovietice a fost legată de proiecte de avangardă politice și artistice moderne și avansate. Proiectele economice socialiste se inspiră din suprarealismul avangardei de dinainte de război, care vroia eliminarea completă a politicii și artei exploatatoare. Canalul este și un proiect de avangardă artistică care supravieţuiește încercărilor de a-l anula. Rezistenţa materială a canalului ne oferă o ancoră solidă în faţa textelor toxice care ne spun că alternativele politice sunt iluzorii. În faţa capitalismului global actual, în care munca în străinătate și pentru șef au înlocuit modelul deţinerii infrastructurii de producţie, canalul este o amintire dintr-un viitor care este deja prezent.